În regatul marii prohibiții cofetare, Regele privea mulţumit de pe geamul castelului. Acesta culegea rodele muncite de mojici, le însoțea prin bijuterii etalate, ospețe înbelșugate, la care doar el savura desertul, pentru care se strofocau sute de cofetari. Prohibiția dulciurilor făcea ca locuitorii cetății să fie mai umili și credincioși. Ei duceau totuși o viaţă liniştită, trăiau în colibe şi erau răsplătiţi cu mâncare... Toţi locuitorii ştiind că fără muncă pentru Rege nu ar avea ce mânca. Iar desertul credeau cu cuviință că este doar pentru nobilul conducător.
Însiropate, în formă de biluțe, moi, cu un strat subțire glazurat. Recompensa unei rețete din aluat frământat de Guvern pentru desertul servit delegaților corporatist-asupritoare, atunci când au venit să le cerșim zahărul pudră. Bomboanele însiropate au fost opțiunea unei disimulări la cel mai înalt nivel protocolar dintre cofetari și acest barometru diabetic ce ne livrează îndulcitorul. Forma lor de biluță, a fost una aleasă universal, la fel ca și cum toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor, într-o sferă. Moi, la fel ca simplitatea, care este în sine o complexitate... Și cu un strat glazurat, scoarța a ceea ce înseamnă să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un rob! ...Că, ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei bucurii, pe care o poți culege și o poți servi ca o bomboană Royală, într-o cofetărie murdară.
Într-o zi cu soare şi cu două dimineţi un sclav puţin mai răsărit, a ridicat o intrebare în timpul orelor de lucru:
-De ce nu păstrăm noi roadele acestui pământ? Doar noi l-am muncit.
Stupoare totală în rândul sclavilor, care l-au crezut nebun spunând că se trage de la iarba dracului ce o fumase în prima dimineaţă. Acesta s-a simţit obligat să spună şi altora găselniţa sa, dar toate urechile la care a ajuns au recţionat la fel: -E de la iarba dracului.
Hotărât, a plecat să ceară socoteală Regelui. La poarta castelului a fost întâmpinat de doi sclavi ce tocmai primiseră slujba de gardă. Aceştia nu îi i-au permis trecerea. El începe să le explice gărzilor... Că regele e o fraudă, pentru că: fără să muncească, e răsplătit mai bine de cât îşi poate imagina un sclav. Continuă să le spună că pământurile sunt ale lor şi că ei ar trebui să se bucure de roadele lui. Gărzile, mulţumite de statutul lor, l-au alungat pe sclav şi au eradicat toată iarba dracului din regat.
Morala, vine din faptul că omul de rând a ajuns sclavul corpraţiilor. Munca a ajuns ocupaţie de bază, iar roadele acestei munci sunt adunate şi redistribuite după o aritmetică mincinoasă. Frustrările din ziua de salar sunt rezultatul nevoilor induse... Timpul dedicat cunoaşterii de sine se restrânge în câteva secunde iar cel dedicat muncii în scop propriu pentru îndeplinirea nevoilor spirituale dispare. Nu s-au schimbat multe d-a lungul istoriei, sclavia există într-o altă formă. Însă, Iarba nu e a dracului, e a pământului.
