Fantoma mea iubită

Sunt două tipuri de oameni: cei care pleacă și se întorc, și cei care pleacă și te așteaptă. El era al doilea tip. Obișnuia să spună că Dumnezeu te iubește și de după bloc, chiar dacă uneori nu-l vezi, măcar știi că e acolo, și tot ce face e să te iubească în timp ce-și taie unghiile. La fel și el, iubea să-și taie unghiile. Credea că actul acesta reprezintă o eliberare a tarului acumulat în corp, și-ți mai aduci aminte că a trecut o vreme. La un moment dat câștigase concursul de cel mai longeviv fumător în blugi de pluș. Avea un junghi în inimă de ceva timp, așa că râgâia banane după fiecare masă. Niciodată nu l-a pus pe seama fumatului, ci mai degrabă pe o lipsă de comunicare între el și inima sa. Susținea mereu cu tărie, de obicei scotch, că inima lui este o extensie a minții sale. Părinții îi oferiseră o educație de vis, așa că tot ce trebuia să facă era să doarmă, și lucrurile mergeau bine în lume. Era milos ca un dragon bătrân, și bun ca laseru-n ochi, dar încolțit, vorbele lui grele erau ca și o prietenie pe legale, învățai doar să te temi. Făcea parte dintr-un grup care respecta dulăii, dar mai scria din când în când reclame pentru pisici, ca să își finanțeze admirația mereuprezentă pentru acestea, pe care le spăla, le hrănea, le aranja și apoi le mânca. Nu se vedea în niciodată, oglindă de frică să nu-și calce pe umbră. El era fantoma. Fan Toma Caragiu.

                                                                                                                                          -Călim Nuanța

ARTA LUI NOE

       Uluit de ce a ajuns din oamenii pe care i-a creeat, Dumnezeu a făcut un pact cu diavolul pentru a elimina de pe fața Pământului acele creaturi care fac rău chiar și Iadului. Diavolul a acceptat imediat propunerea pentru că nici gărzile lui nu mai puteau stăpâni monștrii care veneau din lumea celor vii în infern. Cei doi au ajuns la o înțelegere, să aleagă cei mai puri oameni și să îi protejeze, în timp ce împreună vor distruge monștrii Pământului. Pentru a-i aduna la un loc pe cei curați, Dumnezeu l-a ales pe Noe, căruia i-a spus să inventeze o artă platonică care să îi scape pe oameni din închisoarea conștiinței și să îi pregătească de începutul lumii.

Noe simțea că are pe umeri o responsabilitate uriașă, dar cu toate astea era pregătit de această călătorie, mai ales pentru că era ghidat de o iubire nefirească față de semeni. Cu gândul că Dumnezeu îi ajută doar pe cei ce se ajută singuri, a conceput o artă de a trăi fericit, a iubi fără dorințe fizice și conflicte sufletești.  

        Așa că Noe a bătut lumea în lung și în lat să găsească oameni cu suflete limpezi, pe care să-i învețe această artă. A întâlnit în călătoria sa doar oameni orbiți de monstruozitățile care le țineau corpurile prizoniere într-o perpetuă foamete de înțelegere. Era alungat de peste tot pentru că nimănui nu i se părea profitabilă arta pe care el o promova. Unde încerca să explice că dragostea va învinge ura și că a trăi cere un efort mai mare de cât simplul act de a mânca, era alergat de câini însetați de răzbunare. Acolo unde spunea că iertarea aduce după sine pace interioară,  era tratat cu persiflanță de  cei mai învrăjbiți și haloși dintre ei. Când era strâns cu ușa de egoiști, Noe știa că aceștia sunt incapabili de a umple golul în care trăiesc, de aceea încerca să le dăruiască o bucățică din sufletul lui, dar nimeni nu primea cadoul care nu se putea mânca. Drumul lui s-a luminat în momentul în care a întâlnit un drogat, căruia i-a dăruit un cerc.  Cu ochii larg deschiși, înnecați în fericire, drogatul a luat cercul și l-a mângâiat cu atâta tandrețe până l-a făcut vicios. Găsind primul lui adept, s-a motivat atât de tare încât a găsit puterea să-și continue călătoria. 

Deși pământul era plin de zgârcenie, a mai găsit oameni care știau că viața e o alegere, și erau bucuroși cu alegerile lor. Misiunea lui Noe prindea contur, a adunat lângă el suflete fără regrete, milostive și darnice, erau suflete care îndrăzneau să spere singure, fără să aștepte ajutoare divine. Aceste suflete erau atât de răbdătoare și calde încât erau capabile să aștepte Începutul oricât, știind că așteptarea este provizorie, chiar dacă durează toată viața. 

     Văzând că Noe își face datoria, Dumnezeu, împreună cu Diavolul, au pornit operațiunea de  exterminare a tuturor monstrilor care purtau chip de om și care făceau ravagii atât în Iad, cât și pe Pământ. Pârjolul a început când s-a oprit timpul, pentru că nimeni nu mai vedea. A continuat cu lichidarea a tot ceea ce poate fi râvnit și cu prăpădul lăcomiei și a urii. Bătălia a fost câștigată atunci când egoismul, sclavia și ranchiuna au fost pulverizate în miliarde de particule mici de libertate. Acum e liniște, doar Noe și gașca lui privesc Începutul, mulțumiți că au ales să trăiască arta vieți. Binele și răul continuă mersul normal, doar că de acum încolo restricțiile vor fi mult mai distinse.   

by NarcoJocu

 

CESAR ȘI OAMENII

                                                     înFlorim China

    Dresorul de câini a fost coborât între draci să-i preschimbe în oameni. Atunci când planeta a fost colonizată, faptul că unii nu au mai putut ieşi din dogmele odată însuşite, au perpetuat o imagine deja deformată asupra acestei lumi. Aceştia au continuat să construiască idei preconcepute, înlocuind cunoașterea cu intuiția. Elita planetară și-a însușit supremaţia asupra destinului umanităţii în scopul propriei lor prosperități. Revelațiile divine au transformat puterea în aroganță în fața eunucilor. Dar v-ați gândit vreodată? Acești devotați ai prostiei definesc intelectul prin mijloacele abilităților conștiente.

    Schimbarea societăţii atestă istoric preocuparea cercetătorilor în pofida răsturnării sau a continuității, revoluţie sau reformă, a unui model organic într-un limbaj decantat. Originile înapoierii, într-o societate periferică, denunță noile concluzii și aduce în lumină declinul perspectivelor globale. Dornicia de o pricepere mai adecvată, paradoxal, stârnește fără îndoială  stadiu de formalism şi de falsă rigoare.

    Cesar şi formula sa referitoare la înnoirea societăţilor, reflectă inovarea care induce omogenizarea grupurilor marginale cu cele prea autosatisfăcute, prea legate de vechile lor conformisme şi tradiţii. Vedera lui asupra succesiunii societăţilor, a regulilor după care acestea se dezvoltă şi apoi decad, contrastă cu tentativele calității obținute prin simplitate. Slujitor cu alte arme decît trufia, printr-o selecție naturală, într-un discurs elegant şi accesibil a spus: -Mai bine nu făceați copii!

NOI DUPĂ EU

SAMSARA PICTURES PRESENT

Colour by BIBLIOCOLOR-Worlds favourite in Motion Writings

Îmi plăcea Arnold că-i răzbuna pe toți. La Total Recall, în 93, când am apucat să-l văd, eram deja unul dintre cei mai cunoscuți răzbunători din lume. Din lumea mea, mică. Aveam zece ani pe atunci, și tot ce puteam să înțeleg, în afară de rugăciunile baptiste ale bunicii, era videocaseta. Tot de la zece ani am și prima amintire. Și ultima... Un accident bizar cu una dintre casete m-a făcut să nu pot să țin nimic în minte, așa că sunt forțat să inventez trecutul. Și pentru asta, cei amorțiți empatic se tem de mine, căci nu mulți înțeleg că pentru mine este un dar, și nu un handicap. Așa că poliția viselor mă fugărește ca pe un câine rus înspre cuburi de reguli și canoane. Sunt hăituit mereu înspre trecutul lor rigid și rece ca iubirea dintre doi profi de mate. Să-i cerți pe toți căci dreptatea nu e relativă, să scrii cu rigla, să mesteci bine plasticul, și Doamne ferește, să nu-ți uiți cumva compasul înfipt în picior.

I. MOARTEA CASETEI VIDEO

Aseară m-am parfumat din contratimp și arătam bine cu penaj, pregătit în sfârșit să cunosc monstrul.

-Bine ai venit la petrecerea de început de an nou fericit! La mulț an, să trăiț, fericiț, să iubiț! Numele meu este Gnor.

-Bine te-am găsit! Mulțumesc pentru invitație! Fusesem invitat, cum sunt.

-Cu ce te servesc? Mă întrebă monstrul, după care continuă, un suc energizant care te face trist? Un pahar de apă care te bea pe tine...?

-Un drog care să nu existe, te rog! Gnor mă luă de braț și începuse să mă prezinte.

-Știu că ai multe întrebări, dar hai să începem cu turul tău.

-Poftim?

-Chiar nu-ți mai aduci aminte nimic, căpitane?

-Ba da, am o amintire. Să nu distrugi nimic, decât pe tine. Aveam zece ani și am deschis una dintre casete, să caut filmul. Și am tot tras de bandă ca să-l găsesc. În van. Atunci am înțeles că eu fac filmul... dar... am distrus caseta în proces.

-Nu ai distrus-o, doar ai deschis-o, acum toată lumea poate să vadă. Le-ai dat un dar.

-Dar lumea moare când nu te uiți la ea... Moartea este un dar?

-Dar răzbunarea o pedeapsă, căpitane? Sau un act de dragoste?

A început cu un strigăt, apoi toate luminile s-au stins. A urmat al doilea strigăt, al națiunii, mieunat colectiv de o societate fracționată de aceeași convingere comună. E Apocalipsa, îmi aduc aminte că a a apucat să spună cineva înainte să fie înghițit de Gnor. Trebuia să te temi, era într-adevăr ultima oară când puteai să faci asta. Dumnezeul Răzbunării era aici, real, în carnele și oasele fiecăruia care nu s-a văzut niciodată de pe munte, să socotească cât este de mic. Totul s-a petrecut real de repede- i-a înghițit întâi pe cei deștepți, că era păcat, apoi pe cei drepți, pentru că Gnor nu ține socoteală, apoi i-a luat pe cei harnici, să-i savureze. Se spune că Gnor s-a născut din râsul fricos al unei hiene dar eu am motive să cred că Gnor a ieșit din burta minții fiecăruia, un monstru latent ce se hrănea cu o idee comună: Sunt diferit, sunt unic! Când au ajuns să fie destul de unici, Gnor a prins viață. Eu sunt unic, a spus Gnor în timp ce îi înfuleca pe cei ce l-au creat. Eu sunt cel mai mare unic!

Și a fost, căci cum nici un bine nu trece nepedepsit, Gnor i-a devorat pe toți cei care l-au creat, pe cei care au vrut să îndrepte dreptul, care au vrut să schimbe neschimbatul și să facă diferența în vid. Și Gnor a savurat fiecare clipă, maestru al torturii, se uita din interiorul ochilor tăi, către dorința ta patetică de a te rememora: Oameni frumoși, vă ia o viață întreagă să muriți!

II. NAȘTEREA PE BLU-RAY

-Chiar nu-ți mai aduci aminte, căpitane? De ce murim, dacă să nu renaștem?

A început cu un strigăt, apoi toate luminile s-au aprins. A urmat al doilea strigăt, al unui bebeluș, un plâns în hohote de o națiune nou născută ce are nevoie doar de dragostea părinților și nu de fricile lor. E Începutul, îmi aduc aminte că a apucat cineva să spună înainte să spună și altcineva, și apoi să spună toți. Trebuia să iubești, era într-adevăr prima dată când puteai să faci asta. Dumnezeii Iubirii erau aici, reali, în carnele și oasele fiecăruia ce a învățat să se regăsească în ceilalți și să se ierte în Ei...

                                                                                                                                                                -Călim Nuanța

DOI ANI

Și scriu din nou ca să se uite toate, renaștem strâmb din propriile păcate.

Odată întâlniți, au convenit conștiința comună, chiar dacă unii între timp s-au mai îngrășat, ori au mai chelit sau au insomnii. Cu personalitate, dreptate și orgoliu au întruchipat aceeași mască Lucha Dores, cinstind cu vin pe cei aflați în chinul unui rând de discriminare. Un toast se înclină în fața celor ce n-au nici un film.

Fii fericit că trăiești, uită tot, pregătit să irosești, e timpul tău!

-Echipa