De Călim Nuanța
A fost odată ca niciodată, un copil urât, pe nume Mădălin. Și Mădălin trăia cu tatăl lui și cu mama sa la ferma de ciuperci de picioare. Aceștia erau oameni simpli, gospodari, cu frica lui Ra. Într-o dimineață, mai pe la amiază așa, spre seară, tatăl își chemă pruncul să-i dea o veste cutremurătoare. Povestea urmează în 3, 2, 1 :
-Puiu tati?
-Ce-i tăticule!?
-Lasă joaca și hai la tata-n poală. Și Mădălin… scoate pisica aia din pungă că se sufocă!
-Offf, da ai zis că mă lași!
-Mădălin, băiat frumos, ai mai sufocat una și săptămâna trecută, iară vrei să…? Măcar îneac-o dacă tot… pune apă în pungă și hai aici.
-Spune tăticule, ce-i?
-Mădălin, ce-ți dorești tu cel mai mult în lumea asta?
-Să am și eu o fermă, ca a ta tati!
-Ce pui drăguț, dar știi că nu poți asta, așa-i?
-De ce?
-O fermă de ciuperci de picioare i-ar face concurență lui tata. Tu trebuie să-ți faci un alt fel de fermă… de femei dacă vrei. Sau de urși, ca a lu’ unchiuțu Narcis.
-Dar nu vreau, eu vreau ca și tine.
-Mădălinu’ lu’ tata… cum să-ți spun eu asta?
-Să-mi spui ce?
-Știi prea bine acum că… experiențele de viață se vând cu tot cu personalitatea ce se formează după, așa-i? Altfel ar fi prea periculos și traumatizant pentru purtător.
-Sigur tăticule, doar am fost împreună la târgul de personalități.-Ei bine puiu tati, te-am dus acolo ca să pot să-ți spun o poveste…
Într-o zi, când eram tânăr agreabil, burlac și ne-nsurat, m-am dus și eu la același târg. Acolo, un domn mi-a povestit despre o femeie atât de frumoasă, că avea chipul băgat înăuntrul capului, iar Soareleui îi era ciudă că nu o putea rumeni. Acel străin mi-a spus că așa cum se iubește acea femeie nu voi mai întâlni niciodată. Ideea unui sărut interior mă amețise. Să-mi intre capul în capul altei persoane? Să mă unesc complet cu cineva!?… O nebunie, eram îndrăgostit de experiența lui iar atunci când mi-a propus să facem schimb de personalități, am acceptat fără să mă gândesc de două ori.
-Despre ce tot vorbești tati, mi-e frică!
-Mădălin, nu eu sunt tatăl tău adevărat, eu doar am achiziționat personalitatea asta formidabilă, ce a venit cu o experiență de neuitat cu mama ta. Ulterior m-am îndrăgostit de mama ta și am ales să te cresc ca pe fiul meu. Ești copil mare acum, înțelelegi cuvinte ca “achiziționat” sau “ulterior”, așa-i? Cred că e timpul să înțelegi că trebuie să mergi în căutarea tatălui tău.
-Nu tată, nu! De ce ești rău? Minți!
-Nu Mădălin, nu mint, tu minți!
-Ce? De ce mint?
-Nimic, glumeam!-Știam eu că e una din poantele tale!
-Ah, nu, glumeam când am spus că tu minți! E timpul să părăsești ferma de ciuperci și să-ți cauți adevăratul tată.
-Dar nu vreau să-l caut. Tu ești tatăl meu!
-Mă înduioșezi, sincer, dar uită-te la tine Mădălin! Ești galben de boală de când te știu, am fost eu vreodată bolnav? Fața ta seamănă cu genunchii. Uită-te la mine, sunt eu atât de pătrățos? Ne râd vecinii, trebuie să pleci din gospodărie și să-ți revendici tatăl, căci ai devenit prea mare să te mai molestez.
-Te rog nu mă trimite în lume. Cum o să mă descurc? Cum o să-l găsesc pe tatăl meu?
-Asta e călătoria pe care trebuie s-o faci singur, călătoria care te va face din copil bărbat. Eu nu pot să te ajut decât cu… Intră-n grajd și ia pe Copia Aerului, jarca cu galactoree de sub șaranț. Să-i dai să mânce ouă de regrete și să beie numa lacrimi de țigancă virgină, iar ea se va transforma în cea mai creață și mai iute mioară din câte au vânturat pe plaiul ăsta. Fii cu băgare de samă fiul meu, și să nu-ți speli reteveiul prin dosul ei, că-i lucru necurat. Când o vei încăleca, să prinz bine dă blană și să nu te simți străin, să-i șoptești la ureche că-i prețuiești scurgerile. Cât un cuvânt pe zi, nici mai mult nici mai puțin. De nu-i vei spune nimic, ea se va preschimba iarăși în jarcă, căci Copia Aerului nu-i o oaie obișnuită, e jumate oaie și jumate vrăjitoare. De cumva-i vei spune mai mult de un cuvânt pe zi, ea va vrea să te înece, că-i și jumătate robot rău din viitor.
Îți dau și acest abdomenoscop, să-l dai sultanului când îi intri în mabein. De vei ajunge în fața lui, să i te uiți numai în ochi și să nu-i spui ce i-ai adus. El te va întreba, tu să nu-i răspunzi. Poate te va întreba de două ori. Tu să nu-i răspunzi de două ori.
-Ce sultan, nu înțeleg nimic?!
-Mădălin, când vei ajunge acolo vei știi! Acum ia merindele astea pentru drum, hainele astea jerpelite și scrisorile astea, șapteșpe. Când te vei afla în impas, să deschizi una și să vezi ce scrie. Scrisorile astea vor face diferența între ce vei ajunge în viață… violator sau violonist.
-Acum du-te, du-te, du-te cât vezi cu ochiul, i-a spus tatăl lui, căci am uitat să vă spun, Mădălin avea un singur ochi bun.
Își sărută mamăl, tatăl și așa luă Mădălin merindele, jarca, abdomenoscopul, cele șapteșpe scrisori, și porni la drum. Nu avea chef, așa că se oprise în fața porții, ca să mai plângă. Trecuseră ore bune fără chef, până când realizase că acea poartă nu i se va mai deschide niciodată. Mădălin nu înțelegea de ce tatăl lui îl izgonise. Nu știa încotro s-o ia, Nord, Vest, Est sau în partea aialaltă a cărei nume nu se mai rostește. Unde îl putea găsi pe tatăl lui? Se simți în impas, așa că deschise prima scrisoare. Acolo, cu scrisul agramat al tatălui său, Mădălin citise:
Scrisoarea unu: “Crede și ajută-i pe alții să creadă.“
Nu era pentru situația asta, așa că Mădălin mai deschise o scrisoare
Scrisoarea doi:“Fă evitabil inevitabilul și evitabilul levitabil.”
Ce tâmpenii, și-a spus băiatul. Mai deschid una.
Scrisoarea trei:“Creează-ți ocazia pentru ca ea să existe.P.S. Nu mai deschide atâtea scrisori în aceeași zi, nici măcar nu ai plecat încă de acasă! ”
Așa că Mădălin se sui pe jarcă și plecă la drum pentru că acum înțelesese că trebuie să-și creeze o ocazie.
-În ce parte? Îl întrebă jarca.
-Încolo! Răspunse Mădălin, fără să-i arate vreo direcție.
Și jarca porni încet spre Încolo. Și-au mers ei ce-au mers, apoi au mai mers un pic, apoi mai mult. Ș-așa până seara, spre dimineață, când au dat de o apă pe care n-o puteau trece.
-Ce facem acum? L-a întrebat jarca. Mădălin se gândi ce se gândi, apoi își aduse aminte de scrisoarea tatălui.
-Ia-o încolo, că trebuie să fie un pod pe undeva! Și așa Mădălin a făcut evitabil inevitabilul.
Și-au mers ei pe lângă apă mult și bine, timp de șapte zile, până când au dat de-un pod. Jarca se bucură dar Mădălin era tot cu gândul la acasă.
-Ai avut dreptate, îi spuse jarca. Haide să trecem podul!
-Nu! Răspunse băiatul, care își aduse aminte de cealaltă vorbă din scrisoarea tatălui său… fă evitabilul levitabil. Nu mult stătu pe gânduri Mădălin și-i spuse jarcăi:
-Hai să zburăm peste el!
-Cum? Eu nu pot să zbor! Răspunse jarca speriată.
-Tu nu te auzi că vorbești? Cine ar fi crezut că un om poate vorbi, darmai o oaie? Pe deasupra și jerpelită! Nu erai o jarcă fermecată? Crede! Crede că poți zbura și vei zbura.Jarca se întoarse cu privirea la el, zâmbi și-i spuse:
-Ține-te bine, o să-mi fie mai greu la aterizare!
….a fi continuat
