„Această operă este una dintre cele mai mari realizări ale literaturii de ficțiune de la H.P. Lovecraft încoace.”
–New York Times
„Scriitorul îmbină ficțiunea cu demența într-un mod nemaiîntâlnit de pe vremea când arsul pe rug era legal”
- The Sun
„Un veritabil căcat!” –Adevărul (ediția online)
Pentru cine nu a citit primele trei părți ale șagăi “Mădălin-file de poveste”, le recomandăm să o facă numaidecât. Le găsiți gratis în numerele anterioare. Click aici:
***
... Cu lacrimi în ochiul bun, Mădălin coborî de pe lebădă. Jarca îl trăgea de picior, îndemnându-l să lase hidro-bicicleta să plimbe și alți turiști pe Bega. Într-un final strigă la el, oprindu-l din plâns și amintindu-i că... au ajuns la Podul Întunericului. Trecuseră șapte ani și o zi până aici. Când pe mare, când pe uscat, când prin aer, când pe speed, nici el nu mai știa prin câte trecuse, viața lui semăna acum cu cea a lui Radu Mazăre, cu care era prieten la cataramă. Oamenii îi numeau “edilul și debilul“, căci de fiecare dată când erau văzuți împreună, Mădălin purta și el pălărie de căpitan de marină, o mărturie fashion a nenumăratelor aventuri la care a fost părtaș și pătimaș.
Copia Aerului, frumoasa lui mioară, învățase între timp să-și țină gelozia ascunsă, într-o cutie de ruginibil și nu putea decât să-l privească și să se minuneze cum se făcea din ce în ce mai frumos. Era frumos ca un delfin. Bubele-i făcuseră crustă, iar mirosul lui de amoniac se preschimbase într-unul mult mai plăcut, de oțet.
-Cine sunteți și ce vreți? Îi întrebă golemul din piatră cubică ce stătea în fața lor.
-Eu sunt Mădălin, iar ea e...
-Bine! Continuă Copia Aerului.
-Am venit să-l vedem pe sultanul vrăjitor!
-Ca să-l vedeți, trebuie să treceți de un test.
-Alt test? Se înfurie Mădălin.
-Am trecut toate testele de până acum, ce mai contează încă unul? Îl îmbărbătă jarca.
-Fie! Despre ce e vorba?
-Ființă din carne, scrâșni golemul din piatră cubică, răspunde-mi la următoarea întrebare: Omletă de ou de fenec, la pălărie, sau, pe pălărie? Mădălin își adusese aminte de întrebarea asta, cel puțin parțial. Mai cu seamă, își aducea aminte de semnul întrebării. Simțea cumva din înclinația scrisului și din font că e o întrebare capcană.
-Nicicare! E o întrebare capcană! Răsună vocea pițigăiată a lui Mădălin, care continuă: se știe că fenecilor le este frică de pălării!
-Ei bine, Mădăline, ai răspuns corect, pupam-ai pe rect! Nu am ce face, decât să te las să intri în mabeinul sultanului după ce semnezi disclaimer-ul ăsta. Jarca va rămâne afară, vrăjitorului îi este frică de părul creț. De asemenea, de litera q, așa că încearcă să formulezi propoziții decente când i te adresezi.
Băietul își sărută mioara de la revedere și intră fără teamă în cortul sultanului vrăjitor. Urmează un schimb acid de replici într-un mediu bazic. Mădălin i se uită numai în ochi, cum îl învățase tatăl lui vitreg.
-Ce mi-ai adus? Se informă sultanul. Mădălin nu-i răspunse, așa trebuia.
-Ce mi-ai adus, mă? Mădălin nu scotea nici un sunet dar continua să-l sfideze cu privirea lui de profil metalic.
-Deshidratați-l! Strigă sultanul. Băgați-l în orez pe acest insolent!
-Stați! Scremuse Mădălin în timp ce scotea din traistă abdomenoscopul. Sultanul privea mirat la minunăție.
-Ești bolnav la burtă? Îl întrebă Mădălin.
-Ce? Ce-i cu asta? De unde știi?
-Te doare burta, te întreb?
-Mă cam doare de când am mâncat mormanul ăla de miere de manuka. Ce are asta de-a face?
-Mărite vrăjitor, lasă-mă să te consult cu abdomenoscopul ăsta. E un instrument și instrumentele fac bine.
-Accept fără discuții! Răspunse sultanul, vrăjit de strălucirea instrumentului. Mădălin se apropie de vrăjitor și gentil plasă abdomenoscopul pe burdihanul zbârcit al acestuia. Ascultă el ce ascultă cu o ureche, apoi cu cealaltă, apoi cu cea din urmă, și-i transmise pedant precum un doctor, diagnosticul:
-Sunteți bine, e doar o tenie. În acel moment, vrăjitorul își dăduse ochii peste cap, tremură preț de câteva secunde, scrâșni din dinți și se uită direct în sufletul lui Mădălin:
-Bună fiul meu!
-Fiul tău? De ce-mi spui așa? Cine ești, un preot?
-Nu, Mădălin, sunt tatăl tău! Tatăl pe care l-ai căutat atâta timp. M-ai găsit.
-Tatăl meu e Vrăjitorul din Loz?
-Nu, puiuț prostuț, nu ți-ai dat seama până acum că el e doar o interfață prin care pot să comunic cu tine? Hai să începem cu începutul, te văd confuz.
-Ai face bine, am bătut atât amar de drum...
-Totul a început cu un proiect de-al meu, un univers in vitro. Încercam să-mi impresionez parinții, pe... bunicii tăi, făcând ce fac toți copiii pe aici, programează univesuri. E relativ simplu să-ți creezi unul, ținând cont că-n zilele noastre găsești kit-uri de Big-bang la orice terminal de specialitate. Îți mai trebuie răbdare, un acvariu și două baterii. Era frumos de observat la început, dar cu timpul m-am plictisit doar să privesc expansiunea lui prin geamul de quarț, vroiam să fiu în mijlocul lui, deși văzusem de mii de ori cum se naște și moare o stea, aici era vorba de galaxiile mele. În fond mă apropii încet de șapte mii de quad-uri, iar după schimbare nu mai ai acces la percepția asta căci te dizolvi, așa că am trimis o sondă să observe mai îndeaproape fenomenele cosmice din acvariul meu. Quad-uri după quad-uri îmi trimitea aceleași date, nimic spectaculos pentru un univers in vitro. Asta până când... până când am descoperit o anomalie pe una dintre planete. Ghici unde?
-Pardon, ce?
-Nu te mai scobi în nas și încearcă să fii atent!
-Nu mă scobeam... Încercam să-mi scot plămânii. Lui Mădălin nu-i plăcea să fie surprins în timp ce făcea lucrurile scârboase pentru care bărbații se ascund în peșteri.
-Pe planeta ta, Mădălin! Am descoperit medii organice de stocare. Care era probabilitatea să mi se întâmple chiar mie? Știam că șansele ca în urma unui Big-bang să apară asemenea anomalii sunt undeva la ordinul zece la puterea un milion plus Megadeath înmulțit cu o mie. Cel puțin asta învățasem la școală, că universul nostru este rezultatul unei întâmplări cu șanse aproape nule de a se mai produce încă o dată.
-Na, ce să mai zic? Țin minte detalii dar nu sunt atent niciodată la mesaj probabil pentru că sunt un perfecționist în subconștient. Sunt tăcut dar zâmbesc mult. Îmi place asta la mine.
-Vezi tu, mediile astea organice pot să stocheze informație, asemenea celulelor, așa că eu le-am impregnat cu diverse coduri, varii mecanisme de reproducere, așteptând miracolul să se producă încă o dată. Pe planeta asta erau miliarde de asemenea organisme, toate identice una cu cealaltă, dar fiind limitat de dimensiunea lor redusă, nu puteam să scriu pe ele coduri complexe, așa că trebuia să le fac cumva să fuzioneze, să le măresc dimensiunea. Trebuia să le lipesc, să fac din mai multe medii de stocare, un mediu de stocare mai mare. În biologie li se spune sinciții la astfel de mase, cu mai multe nuclee provenite din fuziunea mai multor celule.
-Știu cum le spune! Pff! Sunt sociabil și am mii de cunoștiințe, însă sunt mereu dezamăgit când încerc să las pe cineva să se apropie mai mult. Mie în schimb îmi place să mă implic în viețile altora dându-le sfaturi bune, însă nu îmi dau cu părerea niciodată despre lucruri prea profunde, las să se înțeleagă că am fost deja acolo și am înțeles totul. Le flatez pe femei și râd la glumele cu și despre ouă, însă nu spun niciodată bancuri pentru că-mi strică imaginea. Îmi place arta dar din fericire urăsc artiștii.
-Mădăline? Tu ești normal? Îți vorbesc despre creație și tu...
- Secretul meu? Greu de spus... Mi s-a spus de atâtea ori că sunt frumos așa că probabil de aceea sunt mereu în căutarea unui gest, să-mi perfecționez această trăsătură efemeră. Îmi împrospătez mereu emblemele uitându-mă la alții, apoi ar mai fi că mă îmbrac după ultima modă, niciodată clasic. Încerc să șochez prin puterea privirii mele. Mele.
-Băi copile, îți vorbește tatăl tău! Te poți opri o secundă?
- Probabil nu e foarte înțelept să spun asta, însă îmi doresc foarte mult să ies din mafia gay. E un cerc dăunător în care intri fără să-ți dai seama dacă te hrănești foarte des cu porumbei. În mafia gay presiunile sunt incredibile pentru că nu e loc de nehotărâți.
-MĂDĂLINEEE????!!!!!!!!
-Da tată?
-Mă lași să termin odată povestea asta?
-Sigur tată!
-Ok, acum, după nenumărate experimente eșuate am reușit să creez o asemenea structură. Reușisem să transform acele medii de stocare în celule, pe care am reușit să le fac să fuzioneze. Era atât de simplu, atâta vreme mi-am bătut capul cu formule matematice, sute de permutări genetice, când dacă eram mai atent la orele de religie... “Ahura Mazda l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa”. Asta era, trebuia cumva să impregnez o fărâmă din mine în mediile de stocare. N-a fost ușor, a trebuit să fac modificări serioase la una dintre sonde.
-Și ce legătură am eu cu toate astea?
-Mădălin... Acum ajung la partea interesantă. După ce am creat sincițiul, această masă de celule, am creat și primele ființe. Toate modelate de imaginația mea. Și a prietenei mele, a insistat să se implice mai mult după ce i-a explodat un pui congelat în față, acum zece quad-uri. Apoi, a urmat construirea unei interfațe prin care puteam să accesăm aceste ființe. Aici iarași am avut de furcă cu programarea sondelor, dar eu zic că ne-am descurcat destul de bine cu suprapunerea. Ce zici?
-Despre ce domnule?
-Despre suprapunerea personalităților noastre asupra locuitorilor acestei lumi, Mădăline! Înțelegi fiule, aceste ființe, deși sunt vii, ele nu posedă inteligență. Mama ta biologică, tatăl tău adoptiv, jarca ta pozitivă, vrăjitorul din loz, chiar și Radu Mazăre, ei sunt niște organe vii conduse de un program software... pe care le mai inhabităm noi din când în când.
-Ce? Prima oară ciocolata Kiss! Bang, ilegal! Amoniu de mătase i-au spus, cică se pare că aia era în spuma de căpșuni de-ți făcea amigdala să nolcăie. Acum îmi spui că trăiesc într-un micro-cosmos? Următoarea propoziție sper să nu fie legată de dublura mea! De ce? ?
-De ce, ce?
-De ce? Nu înțeleg, intrați deci în lumea asta în diverși oameni? Pe care-i controlați, sau?
-Exact Mădălin, la fel cum sunt și în corpul acestui sultan.
-De ce?
-De ce, ce, Mădăline? Nu înțeleg ce vrei să mă întrebi.
-De ce... ce faceți asta? Care-i problema voastră?
-De ce facem asta!? Hmmm! La început obișnuiam să intrăm în lumea ta pentru a introduce date. Vroiam să dezvoltăm o platformă care să-i ofere utilizatorului o experiență inedită: o lume din altă lume. Lucram la personaje și la povestea lor într-un oraș numit Petrol Station City, acolo unde te-ai născut și tu. Intram în diverse forme de viață pentru a schița caractere, personalități și să țesem destinul, povestea lor. Cu alte cuvinte, învățam software-ul care le guvernează, cum să le conducă și felurile în care să interacționeze între ele. Apoi…
-Apoi, ce? Ați avut cel mai gay coșmar? Ca și atunci când am visat că tăiam copaci pentru saboți olandezi?
-Apoi am descoperit sexul…
-Sexul?
-Da, fiule. Noi am devenit asexuați după ce ni s-a oferit imortalitatea, iar plăcerea specifică acestui act magic a fost uitată și ea, așa că atunci când am observat că aceste ființe fără inteligență au o tendință naturală, neindusă de software, de a se reproduce organic una cu cealată, am considerat necesar ca acest instinct trebuia studiat și testat. După doar prima oara, am știut că descoperisem ceva extraordinar. Plăcerea sărutului, euforia climax-ului…
-Știu ce zici… Ești scârbos! Ajungi te rog la o concluzie referitoare la rolul meu în toate astea?
-Mădălin, tu ești primul suflet în acest software, tu ești prima inteligență artificială, primul cod autonom. Eu ți-am dat viață din viața mea, așa că acum exiști...
-Ok.
-Mădălin, este vorba despre tine și despre felul în care vei recrea lumea, despre felul în care vei crea ceva nemaiîntâlnit și nemaipomenit în niciuna din dimensiunile existente.
-Gen ce?
-Mădălin, pentru că tu ești jumătate sofware și jumătate viu ai posibilitatea de a te face supernova. Știi ce înseamnă asta? Că poți înghiți universul în care exiști acum, universul in vitro creat de mine. Doar așa poți face toate dimensiunile existente să fuzioneze și să existăm într-una singură. Ești singurul care are capacitatea de a stoca energia necesară susținerii acestui tip de îmbinare.
-Cum așa? Numa eu?
-Da.
-Ce trebuie să fac?
-Trebuie să faci ce n-a mai făcut nici un muritor până acum...
-Ok.
-Trebuie să renunți la credință.
-Ok. Acum?
-Nu Mădălin, trebuie să nu mai crezi în nimic, nici în tine, nici în ce te înconjoară, nici în Dumnezeu și nici măcar în mine...
-Ok. Acum?
-Renunță Mădălin, până începi să te dizolvi, aia înseamnă că tu și energia deveniți una. O sinergie veșnică, un absolut infinit...
-Mmmm... uite, mi-au dispărut două degete, trei, toată mâna...
-Fucționează, funcționează, anomalia e aproape...
-Stai... Ce ciudat se simte! Woo... Îi dau drumul... Uite, nu mai am corp...
-Excelent, acum mai trebuie doar să scapi de creier și vei absorbi toate dimensiunile în una. Renunță..
-Nu, stai. Stai să mai fac un calcul cât mai am încă creier... Unu, unu, doi, trei, cinci, opt. Ah, nu, așa nu fac. Și Mădălin se transformă din nou în material nedizolvabil.
-Fiule? Ce s-a întâmplat? De ce nu mai vrei să incorporezi?
-Nu pot să renunț la ceva.
-Dar Mădălin... Nu ești deloc New-Age, fiule! Trebuie să faci asta, altfel toate universurile posibile nu se vor uni niciodată. La cine nu poți să renunți?
-La... Nu-ți spun.
-La Dumnezeul tău, așa-i?
-Nu, la el renunț de fiecare dată când mă enervez. La mine nu pot să renunț, căci dacă renunț la mine nu va mai exista nimeni să renunțe la Dumnezeu.
-Ei Mădăline, la asta nu mă așteptam. Bravo, tot ești mă-ta!
-Ce se va întâmpla cu mine acum? E ceva premiu, sau ce? Bani ai?
-Premiul tău este viața ta. Irosește-o, nu o irosi, ambele funcționează la fel de bine, lecția cea mai importantă este că trebuie să o prețuiești. Acum că ai învățat-o, du-te, ieși din cortul meu, ieși în lume și fii! Du-te Mădăline, lumea e a ta!
-Atât!? Întrebă Mădălin.
-Da, atât! Răspunse tatăl lui.
-Bine, la revedere tată! Își luă Mădălin la revedere de la tatăl lui.
-Stai! Exclamă tatăl lui.
-Ce-i? Întrebă Mădălin.
-Stai să te pup și uite aici și niște bani.Totuși nu stai la o ciorbică? Știi că poți să suni când vrei, când ai nevoie de ceva...
-Merci paπ, o să mă descurc! Răspunse Mădălin bucuros că avea acum cel mai de preț premiu dintre toate: viața lui. Nimic nu-l mai putea opri acum să cucerească lumea, nimic nu-l mai putea întrista vreodată. Ieși din mabein și-și căută cu privirea jarca, să-i spună ce comoară neprețuită descoperise. Copia Aerului era de negăsit. Mădălin nu realizase că pentru el deși trecuseră doar câteva minute în mabein, pentru restul lumii trecuseră trei ani.
-Copia Aerului? Mioara mea?
-Copia Aerului ieșise dintr-un tufiș. Imediat după ea și golemul din piatră cubică.
-Ca la ușa cortului! Suspină Mădălin. Trebuia să bat când ies?
-Nu Mădălin, nu-i ce crezi...
-Ce nu-i ce cred, uită-te la golemul din piatră cubică că are blană între dinți!
-Ai stat trei ani acolo, și eu sunt geloasă și nu aveam de unde să știu ce faci acolo în cort. De unde să știu eu că nu ai făcut ca și la petrecerea aia când te-ai îmbătat și ți-ai băgat degetele în tortul sărbătoritei și după aia ai făcut gesturi obscene cu frișca ca și cum ți-ai băga degetele în sărbătorită? Au trecut trei ani Mădăline, m-am gândit că poate ai găsit altă mioară și nu să te mai întorci niciodată și...
-Și vrei să...?Ah, au trecut trei ani? Ok, atunci nu-i nici o problemă, te iert.
-NU VREAU SĂ MĂ IERȚI MĂDĂLINE!!! Urlă mioara care se transformase din nou în robotul rău din viitor. Prize SHUCO și Becuri Philips îi luminau colții din siliciu. VREAU DOAR SĂ ÎȚI PESE ȘI SĂ NU MĂ MAI IGNORI ȘI SĂ MĂ BAGI ÎN SEAMĂ ȘI SĂ MĂ IUBEȘTI ȘI SĂ MĂ BAGI ÎN SEAMĂ!! MEBOOBAU!!
Și Mădălin se apropie de bestie și o sărută fin pe toaster în timp ce-i șopti cu o voce de bărbat:
-Mi-a fost dor de tine, hai să mergem înainte, e cel mai fain. Monstrul se preschimba din nou sub vorbele pline de speranță ale stăpânului și se încovoia indiscret sub palma sa fină ca nisipul de Sahara și familiară ca tusea din biserică. Era din nou animală iar lui Mădălin îi venea să creadă. Și cei doi au pornit, nu spre Vest sau spre Nord sau spre Est sau spre partea aialată a cărei nume nu se mai rostește, ci spre înainte, și nu s-au mai oprit până la adânci bătrâneți.
Niciodată.
-Călim Nuanța
