ZaRo
Carcela e o fostă colegă de-a mea de la lucru. Ea lucra la etajul patru iar eu la trei. Rareori ne întâlneam la țigară și timpul fiind scurt nu reușeam niciodată să-mi dau seama ce se întâmplă cu interiorul ei. O fi pe dos? Cine l-a întors? Adică i-l văd… Înseamnă că are un handicap interior pentru că interiorul scos pe exterior și expus la toate vizibilitățile nu rezistă mult. Probabil îi lipsește capacitatea de a se adapta. Asta să fie! Preferă mai mult decât orice să stea pe întuneric, ea fiind conștientă de nevoile interiorului expus. S-a angajat și mi-a devenit colegă la lumina care îi făcea rău și o deprima. Se îmbrăca foarte gros mai tot timpul, mai toată vara, dar din cate am observat, nu o ajuta nici măcar cu ajutor. În pauzele scurte, o făceam să râdă și se simțea bine, dar era un râs deprimat. A trecut prin toate fazele, pentru că supărarea se afișează în mai multe.
Primele forme s-au manifestat groaznic. A început cu un sărut, sărutul decăderii! Zilnic avea buzele tot mai roșii, dar ca noi să nu ne dăm seama purta un catalog cu produse de înfrumusețare de la Oribilame. A avut și buzele verzi, într-una din faze. Colegelor le plăcea și vroiau și ele un astfel de ruj, însă Carcela spunea că e numai pentru angajații Oribilame și angajări nu se mai fac. Printre ultimele faze ale deprimului ajungi să fi de-a dreptul DPRMT. Colegele nu mai vorbeau cu ea din cauza invidiei de pe buzele galbene salivatoare, dar băieții d-abia așteptau să le vorbească, însă ea nu. Era deja ultima fază de de deprim. În faza asta nu vorbești, nici macar o limba și nu te lasă nici sa nu mergi la lucru. Fuma și nu scotea nici un cuvânt.
Am chemat un doctor specialist ca să vedem de ce nu vorbește cu nimeni, iar acesta ne-a spus că lui i-a vorbit. După afirmația asta doctorală respectivul și-a pierdut postul și nu mai are voie sa doftoricească în nici un stat cu steag. Starea Carcelei a continuat să se agraveze. Era un fel de prințesa deprimului contemporan, fără ceva de spus. În fiecare zi atrăgea colegi în jurul ei cărora nu le spunea nimic însă reușea de fiecare dată să-i deprime. Până în ziua în care Carcela și-a dat demisia. Chiar în ziua în care și-a semnat plecarea i-am spus: -O să fii deprimată toată viața! Cunoști deja toate fazele, iar obișnuită cu starea aceasta din contră, chiar o să-ți placă. La puțin timp după, am aflat despre Carcela că și-a deschis cabinet de consiliere a deprimaților iar orașul ei natal a devenit orașul cu cei mai puțini deprimați pe deprim-pătrat. Iar Doctorul ce a examinat-o s-a super-sinucis.
