ADIO BONUSURI

     Pune mâna la ochi ca să vezi întunecatul cămin al zonei tale de comfort. Orizontul performanței nu include alcoolul și somnul, căci cel ce nu vorbește, tace. Cel ce mult grăiește face? Nu mai lua pastile, căci doar bolnavii o fac și nu te mai uita la oameni, așa cum te-au învățat. Sparge oglinda să te vezi mai bine, aduce ghinion?  Lasă-te surprins, nu fi om rău... Crede în bine! Nu-ți pierde vremea, căci ea te pierde pe tine. Potrivește-ți doar ceasul când ora se schimbă, nu semăna ură, că-ți iasă pe limbă. Nu jura strâmb în față la altar, căci nu trăiești pentru glorie și nici pentru bani. Nu renunța la tot, renunță la nimic! Întoarce-te de unde te-ai oprit, nu te du' mai departe, dacă n-ai obosit. Fă cum crezi de cuviință, fă-le pe toate, cele nespuse cu cele enumerate. Pentru că în cele din urmă o să faci ceea ce trebuie nu ceea ce vrei.  E mult? Sau scump? Premiul va fi o splendoare: O excursie până la soare! 

ROYAL CANDY

    În regatul marii prohibiții cofetare, Regele privea mulţumit de pe geamul castelului. Acesta culegea rodele muncite de mojici, le însoțea prin bijuterii etalate,  ospețe înbelșugate, la care doar el savura desertul, pentru care se strofocau sute de cofetari. Prohibiția dulciurilor făcea ca locuitorii cetății să fie mai umili și credincioși. Ei duceau totuși o viaţă liniştită, trăiau în colibe şi erau răsplătiţi cu mâncare... Toţi locuitorii ştiind că fără muncă pentru Rege nu ar avea ce mânca. Iar desertul credeau cu cuviință că este doar pentru nobilul conducător. 

    Însiropate, în formă de biluțe, moi, cu un strat subțire glazurat. Recompensa unei rețete din aluat frământat de Guvern pentru desertul servit delegaților corporatist-asupritoare, atunci când au venit să le cerșim zahărul pudră. Bomboanele însiropate au fost opțiunea unei disimulări la cel mai înalt nivel protocolar dintre cofetari și acest barometru diabetic ce ne livrează îndulcitorul. Forma lor de biluță, a fost una aleasă universal, la fel ca și cum toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor, într-o sferă. Moi, la fel ca simplitatea, care este în sine o complexitate... Și cu un strat glazurat, scoarța a ceea ce înseamnă să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un rob! ...Că, ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei bucurii, pe care o poți culege și o poți servi ca o bomboană Royală, într-o cofetărie murdară.

   Într-o zi cu soare şi cu două dimineţi un sclav puţin mai răsărit, a ridicat o intrebare în timpul orelor de lucru: 

-De ce nu păstrăm noi roadele acestui pământ? Doar noi l-am muncit.   

Stupoare totală în rândul sclavilor, care l-au crezut nebun spunând că se trage de la iarba dracului ce o fumase în prima dimineaţă. Acesta s-a simţit obligat să spună şi altora găselniţa sa, dar toate urechile la care a ajuns au recţionat la fel: -E de la iarba dracului. 

   Hotărât, a plecat să ceară socoteală Regelui. La poarta castelului a fost întâmpinat de doi sclavi ce tocmai primiseră slujba de gardă. Aceştia nu îi i-au permis trecerea. El începe să le explice gărzilor... Că regele e o fraudă, pentru că: fără să muncească, e răsplătit mai bine de cât îşi poate imagina un sclav. Continuă să le spună că pământurile sunt ale lor şi că ei ar trebui să se bucure de roadele lui. Gărzile, mulţumite de statutul lor, l-au alungat pe sclav şi au eradicat toată iarba dracului din regat.

    Morala, vine din faptul că omul de rând a ajuns sclavul corpraţiilor. Munca a ajuns ocupaţie de bază, iar roadele acestei munci sunt adunate şi redistribuite după o aritmetică mincinoasă. Frustrările din ziua de salar sunt rezultatul nevoilor induse... Timpul dedicat cunoaşterii de sine se restrânge în câteva secunde iar cel dedicat muncii în scop propriu pentru îndeplinirea nevoilor spirituale dispare. Nu s-au schimbat multe d-a lungul istoriei, sclavia există într-o altă formă. Însă, Iarba nu e a dracului, e a pământului.

REVOLUȚIE ȘI PEDEAPSĂ

Toți cei care sunt vinovați de proiectul Roșia Montană, trebuiesc identificați iar apoi deserviți justiției pentru a fi judecați și condamnați pentru trădarea conceptului de interes naţional, a suveranității statului. Corporația va pleca dar culpașii vor rămâne să ne mânjească demnitățile, de aceea trebuie eliminați din sistem și trași la răspundere. Putem folosi lecţiile învăţate până acum din marile dosare, de la revoluție încoa', trecuți prin mineriade și terfeliți un sfert de veac prin minciună, vânduți, etcetera. Românie... Putem vorbi sau construi? ...O nouă paradigmă a învingătorului.  Victorie!

ROȘIA SPONTANĂ

 Oameni buni, trebuie abolit cultul Individului Corupt, în mod decisiv, odată pentru totdeauna.  Atunci când vine vorba de Timișoara după '89, istoriografia a urmat îndeaproape traseul politicii româneşti. O încercare de rescriere a trecutului fără falsificări grosolane, ar începe cu principala operă ce a marcat profund discursul istoric în această perioadă, Corupția. Rândurile partidelor politice, în frunte cu aleşii, Justiţia, sistemul medical, poliţia şi administraţia, armată şi biserica, funcționează pe sistemul:  -Dai un ban, dar stai în față! În acelaşi raport, majoritatea cetățenilor, dau mită pentru cel puţin unul dintre serviciile publice.
   Oameni buni! Trebuie tratat cu seriozitate și ascuțite vocile împotriva contrabandei, dosită în spatele acestui fenomen. Furtul, plagiatul, înșelătoria, este incredibilul, devenit sport național! Este nevoie de activităţi concrete pentru favorizarea transparenţei şi pentru a incita administraţia să dea socoteală bișnițăriilor intreprinse în Subteran. Care voci? Dacă, atunci când la un protest organizat împotriva regimului iau parte în jur de o sută de oameni, iar dacă, radio zu organizează un karaoke în centru, participă 30.000. Lupta de clasă a surclasat valorile morale, atacând încă de la început dreptul la exprimare liberă a a cetățenilor, printr-o intoxicare cu supra-doze de mediocritate, într-o așa goană după aur, paralelă trasată la extremul a ceea ce înseamnă civilizație. Comporetamentul acesta, la nivel de Maimuță Inteligentă, cu necesități și potențial aduce demnitatea omului la culmile isteriei.
    Oameni buni, Salvați Roșia Montană! Arătați ego-ului, că ecoul dumneavostră contează.
La fel precum OM BUN!
"Nu ne aflăm în faţa unui proces. Dumneavoastră nu sunteţi judecători; sunteţi, şi nu puteţi fi decât oameni de stat şi reprezentanţi ai Naţiunii. Trebuie să luaţi o măsură în interesul salvării publice, să săvârşiţi un act de providenţă naţională. Dilema care vă frământă se cuprinde în cuvintele următoare: Ludovic a fost detronat pentru crimele sale; Ludovic a denunţat poporul ca rebel; pentru a-l pedepsi, el a chemat armatele tiranilor de-o seamă cu el. Victoria şi poporul au decis că el singur a fost rebel. Ludovic deci nu poate fi judecat, el este deja condamnat…
Popoarele nu judecă asemeni curţilor de justiţie; ele nu împart sentinţe, ci aruncă fulgere, ele nu condamnă pe regi, ci îi nimicesc şi această justiţie valorează tot atât cât justiţia tribunalelor…” 

CEI MAI BUNI DIN IAȘI

       

înFlorim China

Institutul de Neurogeneză Macromoleculară din Iași, este unul din cele de excelență de la noi din țară. Se ocupă cu cercetarea fundamentală și aplicată, în domeniul chimiei organice și anorganice, al chimiei și fizicii polimerilor. Situat în dealul Copoului, în laboratoarele sale de sinteză și analiză fizico-chimică, cu ajutorul unui colectiv de cercetare ale cărui realizări, publicații, brevete, tehnologii elaborate și implementate, sunt recunoscute peste hotare și rezistă de mai mulți ani în prima linie a cercetării românesti. Acoperă practic toată problematica dezvoltării științei și tehnologiei compușilor macromoleculari. A crescut exponențial mobilitatea personalului de cercetare care participă activ la reuniuni științifice internaționale, efectuează stagii de cercetare etc.

        În semn de recunoștință autoritățile locale i-au invitat pe toți membrii institutului, în frunte cu Academician Profesor Doctor, dl. T.  Posomoroagă, la o masă festivă, pe terasa de cinci stele a luxosului hotel Perla, deținut de un presupus interlop din Iași.

        În seara cu pricina, voie bună, muzică de petrecere, mese intinse, fotografii de grup, pupici pe obraz... Într-un colț, Dl. Posomoroagă culegea laurii înfulecând dintr-un castron, niște cartofi un pic prea prăjiți și mult prea uleioși. Mirați că Profesorul nu înfruptă din bunătățurile oferite de bufetul suedez al localului, unul din ospătari întreabă politicos, cum sunt cartofi. La care Posomoroagă zice: Ce-i mai buni din Iași!

Mielul și Melcul

Astăzi la piață, un zarzavagiu numai ce și-a scos ciupercile pe tarabă, că un melc i-a și apărut în față ca după ploaie. Codobelcul se uită cu doi ochi la marfă, cu unul la țăran și cu celălalt pe moneda ce era lipită într-o flegmă, pe asfalt. Derutat dădu' iama să o ia, dar nici nu a apucat să se clintească, că un pensinoar s-a și aplecat după bănuț și l-a înfulecat. Melcului nu i-a fost ciudă pe bătrân că i-a luat-o înainte, căci după cearcăne părea dopat de medicamente, poate chiar era bolnav.  Stătu' Pavel,  că așa-l chema, se gândi, cu privirea în continuare pe ciuperci:

 -Bani din ioc! Nu tu ploaie, nu tu iarbă... Aiurea.

Deodată zări un Broccoli, ce și-o lua în freză de la vreo patru cartofi, în coșul unei biciclete. Însă peste drum, niște dihanii se chinuiau să îndese în portbagaj un miel încă viu. -Ce țigani inculți! Exclamă melcul preocupat, ecou ce a atras mânia multora.  Acum în centrul atenției, trebuia să scape de umbra ce se năpustise asupra lui. Erau niște bocanci mărimea 46, derutați și neatenți, făcuți parcă gata oricâd să-l strivească, intenționat. Începu' Pavel să se răstogolească, să se ferească sub o masă, când iar a dat norocul peste el, căci s-a întâlnit cu o broască.
-Hei tu rîioas-o nu mă poți ajuta? Să salvez mielul de la belea!
-Asta o să te coste mult, căci eu îmi vând pielea scump.
-Îți dau tot ce am, îți dau casa mea, numai dumă până acolo, poate-l pot scăpa.
-Ei frățioare, asta-i soarta s-a, precum Isus spre cruce... Însă animalele de jertfă niciodată nu au fost lăsate să vorbească.
-Eu sunt un simplu melc, mă mișc prea încet. De asta stau și cuget, încet, în cerc, încerc să scriu ceva. Un cântec despre cei ce-l vor mânca. 

***
-Un' te duci tu, mielule?
-La tăiat, măi melcule. 

-Cin' te mâncă, mielule?

-Păi stai să vezi măi Pavele:

Ea coafeză, el, protecția animalelor.

El bețivan, ea pocăită.

Ea fotogenică, el ortodox.

El îi transimite informații, ea lui emoții.

Ea are grijă de lucruri. El, de amintiri.

El nu are nimic. Ea are dreptate.

Ea vegetariană, el este un porc.

-Ce să faci mă mielule, tu și ouăle, faceți Paștele. Apoi ce rămâne mielule?

-Acest cântec, melcule.

                                                               înFlorim China

AMARA SI DRACII NU'S BLANZI

                             

              De Mădălin

Am cunoscut-o în tramvai, chiloți pătați, fustă pătată. Și mirosea a iepuri. Eu veneam de la nunta lui Nilă din Bethausen, unde băusem toată noaptea cu Ovi Rigipsarul și dansasem cu nașa din Sibiu. Străluceam de vitamultin și era șansa mea să eclipsez. Ca să-i adulmec glasul și să-mi rănească nasul am întrebat-o cât e ceasul. Ea s-a întors și mi-a răspuns politicos: Numa dracu știe! M-am așezat lângă ea fără să întreb și m-am servit din punga de semințe. Am vrut să par un bărbat puternic și dominant, unul care ia fără să întrebe. M-a prins de mână și și-a pocnit una peste meclă. De ce ai făcut asta, am întrebat. Mi-a răspuns că vrea să-l facă gelos pe prietenul ei care conduce traivanul. Și a început să plângă că și-a lăsat dragostea vieții, un controlor freelancer, pentru siguranța financiară pe care i-o oferă vatmanul, care e mai mereu plecat în cursă și nu-i dă atenția cuvenită. Plânsul ei îngroșat dezvelea proteza unei cabaline. Era primul implant al unui cal într-un om.      

 -S-a uitat la mine? Nu?! Cobori cu mine în Maria? Oricât de descurajantă ar fi fost înfățișarea ei, nu puteam să refuz propunerea, de mult vroiam să cobor în Maria. Pentru mine lucrurile nu puteau sa meargă mai bine decât dacă printr-o magie ne transformam cu toții din tramvai în animalul nostru sacru: doi otteri, trei căprioare, o femelă de urs și un somon. Oterri băteau somonul, căprioarele bat oterii și ursoaica speriată pentru că nu știa regulile i-a sfârtecat pe toți. Din nefericire nu s-a întâmplat nici pe departe ca în Viața lui Pi, aceasta este povestea adevărată a unei aventuri cu o gagică de vatman.

Am urcat la apartamentul ei dintr-o clădire istorică, chiar deasupra unei cofetării Gold n’ Frișcă, o nouă franciză țigănească. Deschise un set de uși mari de tablă zincată și am rămas stupefiat... cât vezi cu ochii linoleum, șemineum, pisici, tot. Cum de vă permiteți toate astea dintr-un salariu de vatman? Lucrezi și tu ceva?

-Da, lucrez ca part-time.
-Part-time ce?
-Da, la office.
-Ah, ok. Ce bine! Ce vrei să facem acum?

-Hai să ne uităm unul la celălalt, ne îndrăgostim, ne dezbrăcăm și ne frecăm pe mâțe... că-s blânde. 

Zis și a făcut, iar ea s-a dezbrăcat și acum aveam tot ce-mi trebuia. Amara! Se prezentă, în timp ce-mi trăgea salopeta. Am dansat goi până ne-am uitat pe noi, iar când ne-am regăsit... ei a început să-i placă să se piardă și mie să o găsesc... până când mâțele au început să cânte. Și, în timp ce eu o iubeam frumos, mâțele, cântând de parcă nu se întâmpla nimic, au început să intre în ea prin cur, una a câte una, și le vedeai prin burtă și prin pulpe cum îi manâncă din grosime și o gâdilă pe dermă cu părul lor fin, ș-apoi a intrat și motanul flămând care și-a făcut culcuș în cap.

-Mai ba...meoww! Spuse Amara în timp ce capul unei mâțe îi ieșise pe gură. O îndesă delicat înapoi, înghiți, râgâi pedant și continuă... Mai bagă că nu sunt toate! Iar eu, nu puteam să fiu mai fericit că fac și rău în timp ce îndestulez flămânda, așa că am luat niște unsoare și am îmbulzit ultimele două mâțe în cur.
-E bine acum? Am întrebat, urmărind dracii cum îi colcăie sub piele. Și am continuat până s-a lăsat de seară și-am auzit un sample de ploaie pe pervaz care m-a întristat. Am știut că urmează un comedown nasol când am auzit-o delirând:
-Desculți în iarbă, desculți în ciorapi, desculți în foc...
-Eu trebuie să plec!
-Mai stai, mi-a spus ea confuză, hai să bem niște mir! ...Deși nu mai știa cine sunt.
-Nu mai pot, chiar mă grăbesc, am spus eu din frică. Mi-a făcut mare plăcere, și am dat să o pup pe cubă, căci Mădălin este un domn. Și chiar când să ies pe ușa de tablă zincată, ea mă oprește de mână...
-Ia și asta cu tine! Și-mi întinse pe motanul flămând, care acum era gras că îi mâncase amintirile și îi căcase nostalgie în loc. Ia-l, ia-l... să-ți amintești de mine! Iar eu m-am uitat pentru o ultimă dată la ea și nu am mai văzut urâțenia din tramvai de care mă îndrăgostisem și nici sufletul ei neterminat în care mă repetasem de atâtea ori înainte și-napoi. Acum îi vedeam nostalgia cum îi era suficientă sieși, preocupată doar de propria suferință, completându-i sufletul, terminându-l.
-Îți mulțumesc frumos... dar mâța asta a fost în cur!