ADEVĂR SAU PROVOCARE?

Într-o formă a adevărului, ei se auto-denumesc luptători pentru libertate sau eliberare, iar noi îi numim teroriști. Această expresie redă o definiție a adevărului ca o noțiune alternativă, ce contrazice astfel sensul său absolut. În acest caz, privind dintr-un punct, adevărul prinde forma unei convenții clădite să formeze un sistem prin exprimări mecanice. Aceptând unitatea de măsură mecanică a adevărului în acest sens, și aceptând chiar și teoria că masele majorității populației au nevoie de conducători, nu ne poate opri efemerismul căutării sau descoperirii sensului său cuantic.

Principiul provocării, astfel prinde forma răspunsului întrebării rolului nostru existențial, clădit pe o educație atât de pământeană, mecanică și deloc spirituală, doar cu mult afectiv. Coincid oare aceste stări cu o apocalipsă spirituală? Sau demnă de o revoluție a spiritului manifestată în coordonatele societății?!
Oare acesta este rolul nostru, unul atât de căcăcios, fiind cea mai inteligentă specie de pe pământ?! Casă, masă și mașină... Atât oare să fim nevoiți să lăsăm urmașilor noștri, sau de atât oare să avem noi nevoie?! Un Wc și un Bmw?! 

 Poate fi vorba despre adevăr, ca și iubirea și curajul să fie un simț, la fel ca celelalte. Iar cei care ne doresc niște slujitori și atât, ne retezează aceste simțuri interioare dintr-o fază encipientă a existenței noastre, pentru a nu ne putea dezgloba supunerii. 

N-ar exista minciună dacă nu am cunoaște termenul și nu ne-ar fi indus în obiceiuri prin educație. Exemplul este invenția Moș Crăciunului, pe care îl cunoaștem la vârsta de 3 ani, ca la 7 să aflăm că nu există și astfel să cunoaștem minciuna ca noțiune. 

Iubirea, umbrită de gelozie și ură, își pierde destinul sorții. Și se transformă și ea într-o convenție la fel precum curajul în frică din frica de baubauri. Un fel de bălăceală în adevăr la care ți se aruncă colacul de salvare. 

Iluminarea individului, ar putea fi declanșată de vreo reacție  rezultată din activitățiile sau credințele din care suntem clădiți?! Într-o evoluție a societății către confort și afectiv, într-o goană după spațiu și proprietate, ne mai putem asuma o revoluție interioară?! Ce să ne satureze necesitățile sub altă formă decât cea materilă. N-am putea cred, niciodată să înlocuim o oră cu 60 de minute, sau două convenții între ele, darmite să le negăm doctrina.