Peronul celor, cu sau fără bilete, tăbacit de perindările a 23 de milioane de valize, este peisajul destinației procopsite. Ceferiști îmbătrâniți și peticiți sub chipie, compostatori ale biletelor de clasă a 2-a pe trenul personal al navetiștiilor, este un alt reper.
Gara, împânzita într-un șanț, cu o arhitetctură frumoasă, dar parcă murdarită chiar de femeia de servici, este aglomerată mai tot timpul de persoane care aleargă disperați către destinații necunoscute.
După aspectul tronsoanelor este clar că pe aici nu va trece niciodată un TGV-eu și realizezi că ești înt-o gară gri închis și rece. Odată cu apariția indieniilor, doar ghereta de fornetii sau chioșcul de rebusuri te face să-ți dai seama că nu ești într-un Western.
Coada de la casa de bilete, în care ești prins undeva pe la mijloc te face să realizezi cum alții calcă pe cadavre, precum te calcă ele acum. Simți și te îndeamnă către un loc ascuns, unde să-ți pui masca de Luchadores.
Odată ajuns în tren, nici mirosul de mucegai îmbibat cu cel de pișat nu te oprește să-ți asumi ca un adevărat Rudos călătoria. Culoarul este aglomerat de călători ce fac cu mâna celor rămași cu speranța re-întoarcerii cu vești mai bune de la viață.
La botul ușii câțiva își fumează Monte Carlo-urile ca pe joint, pe ascunsul nașului. Locul ți-e ocupat, destinația necunoscută, te vezi la mijloc iar, te enervezi, iar în codul Lucha al onoarei, ridici o babă de pe locul de la geam, te așezi, apoi ești iarăși calm până când trenul ajunge la Iosifalău, acolo de unde poate a plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu